7 years ago · Oana Maria Zarcada · Comments Off on Nu ti-e ruşine?!

Nu ti-e ruşine?!

„Cel mai bun tip de părinte care poţi fi este să conduci prin propriul exemplu.”

Drew Barrimore

 

Iubirea de sine, stima de sine – teme de mare interes în ultimii ani, în aria de dezvoltare personală. Se fac cercetări, s-au scris cărţi, se organizează conferinţe pe această temă şi lunar putem gasi cel puţin un workshop despre cum să ne dezvoltăm încrederea în sine.

Precum noţiunile de bun simţ sau abilităţile de comunicare, încrederea în sine se “învaţă”, se cultivă. Învăţăm să ne iubim, să ne analizăm, să ne respectăm dorinţele si limitele şi să ne cunoaştem atuurile şi atributele pe care dorim să le şlefuim. Şi atunci unde s-a greşit? De ce aud tot mai des persoane care se plâng că nu au încredere în ele? Când am uitat să ne mai preţuim sau când am învăţat să ne învinovăţim pentru tot?

Trainerul de success Michael Neill a punctat în cadrul unei conferinţe: “V-aţi născut fericiţi. Nu v-aţi născut având nevoie de terapie.”

Şi dacă ne uitam la copiii mici observăm că ei nu îşi pun la îndoială valoarea proprie. Ei ştiu să se iubească şi să ofere iubire. Cel puţin la început, deoarece copiii învaţă în primii ani prin prisma experienţelor cu adulţii. Dacă acţiunile şi vorbele adulţilor din preajmă le spun constat că nu sunt valoroşi, ei vor accepta aceasta ca fiind realitatea.

În cartea sa “Calea spre iubirea de sine”, Dr. David R. Hamilton vorbeşte despre trei moduri prin care figurile adulte din viaţa copiilor pot destramă stima de sine a acestora din urmă, trei comportamente care NU încurajează copilul să se iubească pe sine.

• A-ţi fi ruşine

Câţi dintre voi aţi auzit când eraţi mici expresii de genul “Nu ţi-e ruşine să îmi vorbeşti aşa?!” sau “Mami, e ruşine să te scobeşti în nas în public”? A induce sentimenul de ruşine este o tehnică des folosită în creşterea copiilor şi de cele mai multe ori vorbeşte şi despre modul în care părinţii au fost crescuţi la rândul lor.

Să nu uităm că este o mare diferenţă între a păcătui şi a fi păcătos. Cu alte cuvinte, dacă dorim să punem etichete, să punem pe comportament! Dacă unui copil i se repetă că este prost, el va ajunge să creadă acest lucru şi îi poate defini într-o măsură mai mică sau mai mare propria identitate. Astfel, unii copii vor accepta cele spuse de părinţi ca fiind adevărul absolut, alţii se vor revolta, prin diverse comportamente (auto)distructive.

Există întotdeauna riscul prin care o persoană va duce sentimentul de ruşine cu el toată viaţa, neputând să se evalueze corect sau să interacţioneze cu cei din jur într-un mod respectuos şi corect atât pentru ei, cât şi pentru colectiv.

 

„Nu există părinte perfect. Aşa că fii unul real.”

Sue Atkins

 

• A fi criticat

Un alt comportament al părinţilor în urma căruia copiii învaţă să se îndoiasca de propria valoarea este cel de a critica. Unii sunt criticaţi când greşesc sau când nu fac lucrurile după standardele părinţilor, şi alţii prin comparaţie cu fraţii sau cu colegii. În situaţii şi mai triste, copiii sunt înjuraţi şi trataţi cu dispreţ de către figurile parentale.

În afara situaţiilor în care critica este constructivă, cu cât este folosită mai des, cu atât este mai nocivă în procesul de creere a identităţii proprii la copii. A-ţi critica constat copilul îl poate face pe acesta să ajungă să creadă că “nu este suficient de bun”. Când un părinte spune “nu faci deloc bine …..”, copilul va înţelege că nu este suficient de deştept/descurcăreţ pentru a întreprinde activitatea în cauză. Aşa că de ce nu putem reformula: “Ar fi mai bine dacă ai face/proceda aşa…”?

Să ne imaginăm că într-o zi copilul vine de la şcoală cu nota 9 sau calificativul “Bine”. Care reacţie credeţi că este mai de ajutor pentru imaginea de sine a elevului? Cea în care părintele spune: “Bravo, puiul mamei, mă bucur pentru reuşita ta!” sau “Colegul tău de bancă cât a luat? Poate dacă învăţai mai mult, ai fi reuşit să iei o nota mai bună.” Cea din urmă va transmite copilului mesajul că nu a învăţat suficient de mult sau că nu poate să facă mai mult de atât, că nu este acceptat de către părinţii lui şi poate nici iubit. Nu zic că este şi realitatea, dar aşa va traduce copilul reacţia şi vorbele părinţilor. Uneori aceste reacţii pot fi urmate de prelegeri cu privire la reuşitele părinţilor din perioada şcolii, care se vor transforma în povară pentru cel tânăr, văzându-se dator să repete sau să depăşească rezultatele părinţilor.

 

• Prin observare

Nu este nici un secret că cei mici învaţă mai degrabă din ce văd, prin observarea comportamenului persoanelor din jurul lor, decât în urma a ce li se spune să facă sau că este bine sau rău. Chiar dacă părinţii le zic că nu este bine să mintă, dar ei observă că adulţii din jurul lor mint cu regularitate, ei vor adopta mai degrabă comportamentul lor, decât învăţăturile. Acelaşi principiu se aplică şi cu privire la stima de sine. Copilul nu va putea să imite comportamente de iubire de sine pe care nu le vede în mediul familial.

 

Am înţeles cu mult timp în urmă că meseria de părinte este poate cea mai grea de pe pământ şi că nu exista un guidebook pentru părintele perfect. Dar există o serie de învăţături de care putem beneficia pentru a putea creşte tineri sănătoşi atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional.

#Fii părintele pe care ai fi vrut să îl ai!